Medierea formă de soluţionare a conflictelor

Medierea

Fenomenul infracţionalităţii, în rândul minorilor şi tinerilor, a cunoscut şi cunoaşte o evoluţie ascendentă, în contextul social actual din Republica Moldova. Având în vedere necesitatea identificării unor răspunsuri adecvate pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, în contextul general al reformei sistemului justiţiei penale se urmăreşte găsirea unor soluţii corespunzătoare pentru diminuarea acesteia. Un posibil răspuns îl constituie justiţia restaurativă, metodă alternativă de soluţionare a conflictelor. Justiţia restaurativă, mişcare care a apărut în America de Nord, în anii ‘70, ai sec. XX, este bazată pe programe care urmăresc împăcarea între victimă şi infractor şi identificarea unor soluţii adecvate, de reparare a prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii. Aceasta s-a dezvoltat ca alternativă la sistemul penal retributiv. Justiţia restaurativă pleacă de la premisa că toate părţile trebuie să fie implicate în căutarea răspunsului la infracţiune, respectiv victima, infractorul, precum şi comunitatea. În cadrul acestei filosofii penale, răspunderea se întemeiază pe înţelegerea de către infractor a răului produs prin fapta sa ilicită, acceptarea răspunderii şi repararea pagubei produse. Justiţia restaurativă porneşte de la premisa că cel mai bun răspuns pe care îl putem da conflictului îl reprezintă repararea răului produs de un act necugetat. “Reparaţiile” materiale şi cele simbolice constituie debutul unui proces restaurativ, dar restaurarea înseamnă mai mult decât a primi o compensaţie2. Pentru cei prejudiciaţi, restaurarea înseamnă repararea pagubelor reale cauzate de acţiunea îndreptată împotriva lor şi restaurarea sentimentului de control asupra propriilor lor vieţi. Pentru făptaşi, restaurarea implică asumarea responsabilităţii pentru acţiunile lor prin repararea oricărui rău pe care l-au cauzat şi rezolvarea problemelor care i-au condus la comiterea faptei respective. Pentru comunitate, restaurarea reprezintă denunţarea comportamentului infracţional şi asistarea victimelor şi infractorilor în procesul de restaurare. În anul 1996, criminologul britanic Tony Marshall a oferit lumii o definiţie procedurală a conceptului, definiţie recunoscută ca fiind valabilă de întreaga mişcare mondială din domeniul Justiţiei Restaurative. “Justiţia Restaurativă este un proces prin care toate părţile implicate într-o anumită infracţiune se adună la un loc pentru a decide în mod colectiv modul cum trebuie rezolvate consecinţele infracţiunii şi implicaţiile viitoare”. Abordarea restaurativă răspunde conflictului imediat şi încurajează dezvoltarea unor relaţii bazate pe respect între cei care comit infracţiuni, cei care suferă de pe urma acestora şi membrii comunităţii. Există o mare varietate de programe ale justiţiei restaurative în domeniul justiţiei penale. Programele dezvoltate în cadrul justiţiei restaurative se bazează pe trei principii generale:
1. Infracţiunea reprezintă o violare a relaţiilor dintre victimă,
infractor şi comunitate;
2. Răspunsul dat infracţionalităţii trebuie să încurajeze participarea
activă a victimei, infractorului şi comunităţii;
3. O abordare în consens a justiţiei, a dreptăţii, reprezintă cel
mai eficient răspuns pe care putem să îl dăm fenomenului
infracţional.
Acest sistem încurajează implicarea directă a victimei şi infractorului în rezolvarea conflictului, prin dialog şi negociere. Conform sistemului de justiţie clasic, infracţiunea este un act îndreptat împotriva statului, o încălcare a legii, a unui ideal abstract, spre deosebire de supoziţia justiţiei restaurative care susţine că infracţiunea este un act împotriva altei persoane sau a comunităţii. În cadrul sistemului penal actual pedeapsa este eficientă dacă previne infracţiunea şi schimbă comportamentul infractorului, pe când în cadrul justiţiei restaurative producerea deliberată a suferinţei nu contribuie la refacerea echilibrului vieţii comunitare perturbat prin comiterea infracţiunii.

Medierea: dimensiuni şi coordonate definitorii

Conform sistemului de justiţie clasic, răspunderea este identică cu suferinţa, spre deosebire de justiţia restaurativă unde răspunderea înseamnă asumarea responsabilităţii faptei comise şi a obligaţiei de reparare a prejudiciului comis. Sistemul clasic al justiţiei susţine că infracţiunea e un act individual, care dă naştere unei răspunderi personale, iar în justiţia restaurativă, răspunderea penală are atât o dimensiune individuală, cât şi una socială. În cele mai multe intervenţii primare putem face infractorul să conştientizeze cum au fost afectaţi ceilalţi prin fapta sa, pe când în intervenţii mai elaborate putem da posibilitatea celor afectaţi să-şi exprime propriile sentimente infractorilor. Când infractorii sunt expuşi sentimentelor victimelor şi descoperă cum au fost acestea afectate de comportamentul lor, ei vor empatiza cu ele. Dacă le faci reproşuri, ei vor reacţiona defensiv, deoarece se văd pe ei ca victime şi nu mai pot observa sentimentele celorlalţi. Mult prea des autorităţile încearcă să ţină evidenţa infractorilor prin simpla pronunţare a pedepsei, caz în care aceştia sunt complet pasivi, purtându-se ca nişte victime. În intervenţiile restaurative, infractorii sunt puşi faţă în faţă cu victima şi cu ceilalţi pe care i-au afectat, fiind ajutaţi să decidă cum vor repara prejudiciul făcut. Infractorii au un rol activ în procesul restaurativ. Într-o intervenţie informală, fie privată cu infractorul, fie publică, după ce victimele au ajuns la un consens, se enunţă presupunerea că infractorul nu a vrut să rănească pe nimeni. Scopul este să recunoaştem calităţile infractorului ca persoană şi să-l dezaprobăm numai în cazul în care a greşit. Teoria justiţiei restaurative a contribuit la rezolvarea unei probleme majore, cu care s-a confruntat practica măsurilor comunitare, respectiv absenţa unui cadru teoretic-conceptual, capabil să ofere obiectivele penale şi misiunea intervenţiei, criteriile de evaluare a performanţelor aplicării lor. În anii ‘80 ai sec. XX, literatura de specialitate consemna faptul că în ciuda caracterului lor umanist, măsurile comunitare reprezentau o “practică în căutarea unei teorii”. Studiile arată că societăţile care reintegrează infractorii însocietate au o rată a criminalităţii mai mică decât cele care practică un sistem de justiţie bazat doar pe represiune. Reintegrarea implică  o distincţie necesară între faptă şi făptuitor, în aşa fel încât societatea să dezaprobe infracţiunea şi comportamentul necorespunzător, dar să recunoască valoarea intrinsecă a individului. În contextul celor expuse mai sus, evidenţiem principiile justiţiei restaurative:
• conştientizarea sprijinului;
• evitarea reproşurilor, a moralei;
• implicarea activă a făptuitorului;
• acceptarea ambiguităţii;
• delimitarea faptei de făptuitor;
• valorificarea fiecărei situaţii în care infractorul a greşit, ca o oportunitate de a învăţa.
În privinţa modalităţilor de înfăptuire a justiţiei restaurative, există diferenţe între modurile practice care se aplică în diferite ţări. Există câteva modele ale justiţiei restaurative axate pe dialogul
între părţile implicate în comiterea şi consecinţele unei infracţiuni şi împăcarea dintre acestea. Cele mai răspândite sunt cercurile de împăcare, conferinţele familiale şi programele de împăcare între
victimă şi făptuitor. Cercurile de împăcare sunt programe bazate pe tradiţiile indienilor nord-americani din Canada. Cercurile de împăcare permit implicarea în sistemul de drept a unor forme tradiţionale de soluţionare a conflictelor. În acest caz împăcarea are loc ca urmare a
analizei comune doar în cazul atingerii consensului. Spre deosebire de conferinţa familială, însă în acest caz numărul participanţilor este semnificativ mai mare. Începând cu anii ‘80 indienii şi organele locale din SUA au început să dezvolte parteneriate între comunitate şi organele oficiale de drept cu scopul realizării responsabilităţii comunitare pentru soluţionarea conflictului. În culturile tradiţionale americane asemenea formă de soluţionare a conflictelor se realizează în mai multe scopuri, nu doar pentru împăcarea oamenilor aflaţi în conflict, ci reprezintă puterea locală. Cercurile de împăcare pot fi convocate în diferite etape ale procesului penal. Există asemenea cercuri pentru înţelegerea reciprocă, pentru restaurarea relaţiilor între infractor şi familia sa, între victimă şi familie, între victimă, infractor şi comunitate; pentru negocierea consensului, pentru controlul respectării responsabilităţilor asumate. Fiecare dintre aceste cercuri are scopuri şi structuri diferite, dar însuşi procesul diferă foarte puţin. În afară de aceasta cercurile întrunesc în sine diferite componente ale altor forme ale justiţiei restaurative, cum ar fi: întrunirea victimei şi făptuitorului faţă în faţă, ceea ce este comun medierii împăcării părţilor, întrunirea părţilor şi a familiilor, prietenilor acestora împreună – specific pentru conferinţel familiale.                                                                                                                                                                                                                      O altă practică а justiţiei restaurative o constituie conferinţele familiale. Această formă a justiţiei restaurative îşi are originea în tradiţia religioasă a Noii Zeelande. În urma dezbaterilor cu privire la
ineficienţa sistemului de soluţionare a conflictelor existent, care „lăsa victima cu sentimentul de nesoluţionare a problemei interiorizat”, a fost adoptată Legea cu privire la copii, tineret şi familie. Această lege prevede ca orice caz de încălcare a legii de către minori să fie transmis poliţiei pentru soluţionare prin organizarea conferinţei familiale. Asistentul social organizează întâlnirea între victimă şi infractor, la care participă şi familiile acestora, rudele şi persoanele cu o anumită autoritate în comunitate (pedagogi, prieteni etc.). În cadrul conferinţei familiale fiecare participant are dreptul să-şi exprime emoţiile, atitudinile cu privire la fapta comisă, la consecinţele ei şi la
modalităţile de soluţionare. Avantajele acestei forme restaurative constă în suportul pe care îl primeşte făptuitorul din partea familiei sale pentru a se exprima şi a-şi asuma anumite responsabilităţi. În limitele legii conferinţele familiale se utilizează ca alternativă pentru judecarea cazului în instanţă, precum şi după pronunţarea sentinţei de către instanţă, facilitând conştientizarea vinei şi a măsurilor ce trebuie întreprinse de către făptaş pentru repararea  prejudiciului cauzat. În practică s-a demonstrat că aşa-numitele conferinţe familiale pot fi utilizate ca parte a procesului juridic oficial. Alt beneficiu al conferinţelor familiale se referă la reducerea numărului de persoane deţinute în instituţiile de corecţie. În Noua Zeelandă experienţa utilizării conferinţelor familiale este deosebit de eficientă. Aproximativ 80% dintre cazuri au fost clasate drept rezultat al deciziei conferinţei de familie. Datorită succesului acestui model, conferinţele familiale au început să fie practicate în Australia, Marea Britanie, Elveţia şi Belgia. La acest moment, forme ale justiţiei restaurative sunt aplicate în diferite regiuni ale lumii ca Europa, America de Nord, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, încât în multe dintre state ele nu sunt implementate doar ca programe pilot, ci s-au extins la nivel naţional. Programele de împăcare între victimă şi făptuitor (cunoscute şi cu denumirile „mediere”, „împăcare”, „conferinţa victimei şi a infractorului” etc.) sunt cele mai răspândite ca forme ale justiţiei restaurative. În calitate de element procedural în asemenea programe se utilizează medierea. În evoluţia sa, conceptul de justiţie restaurativă nu se rezumă la aplicarea acestor practici specifice, ci s-a dezvoltat cuprinzând şi metodele tradiţionale ale justiţiei penale, cu deosebirea că impune şi urmăreşte atingerea unor rezultate cu adevărat restaurative. În acest sens, au fost reconsiderate scopurile pentru care se impun şi modalităţile prin care se aplică compensaţiile financiare/materiale, repararea directă sau simbolică a pagubelor, munca în folosul victimelor sau al comunităţii, planurile de acţiune pentru obţinerea modificărilor comportamentale în viaţa infractorilor. De asemenea, practicile restaurative, atât cele specifice cât şi cele cu scop restaurativ, sunt folosite în orice moment al „circuitului penal”: poliţie, procuratură, instanţă de judecată, în timpul executării pedepsei, în perioada dinaintea punerii în libertate a deţinutului şi chiar şi în perioada postsentenţială. Cu toată gama deosebit de largă de practici utilizate, în funcţiede ţară şi de prevederile legislative avute la dispoziţie, toate mişcările şi programele – mai mult sau mai puţin experimentale – în domeniul justiţiei restaurative se bazează pe medierea infractor-victimă. Fie că sunt denumite conferinţe, întâlniri sau şedinţe, fie că poartă titlul de mediere sau de reconciliere, fie cã sunt sau nu impuse infractorilor, fie că se încheie sau nu cu o înţelegere sau un contract între cele două părţi, acţiunile derulate în spiritul conceptului de justiţie restaurativă se caracterizează printr-o întâlnire faţă în faţă între infractor şi victima sa.

Conceptul de mediere

Propunem câteva definiţii ale medierii, care reflectă contextul şi particularităţile acesteia:
- Medierea este un proces prin care victima şi infractorul au posibilitatea, în circumstanţe sigure şi aflate sub control, de a se concilia fiind asistate de mediator.
- Medierea este un proces privat, confidenţial, în care părţile colaborează cu mediatorii, persoane cu pregătire specială, imparţiale, care ajută indivizi sau organizaţii la rezolvarea conflictelor şi a disputelor pe care nu le pot soluţiona singure.
- Medierea este practica, relativ neformală, lipsită de complicaţiile şi durata procedurilor juridice legale. În toate cazurile, medierea implică costuri (financiare şi de timp) incomparabil
mai mici faţă de procedurile clasice.
- Medierea este o alternativă viabilă pentru evitarea costurilor emoţionale date de implicarea unei instanţe care impune – în mod definitiv şi obligatoriu – asupra căii de rezolvare a conflictului,
excluzân din acest proces dorinţele părţilor implicate. Medierea nu este un proces care trebuie să determine vinovăţia sau inocenţa. Mediatorii susţin părţile în definirea şi clarificarea problemelor
aflate în dispută, facilitează procesul de comunicare, ajută părţile să rezolve neînţelegerile, conduce pe participanţi în explorarea opţiunilor şi facilitează alegerea unei căi de urmat care să fie conformă cu interesele specifice ale părţilor implicate. Părţilor le este acordată posibilitatea şi puterea
de a-şi defini aşteptările şi interesele şi de a construi împreună soluţiile care conduc la realizarea acestor interese. Mediatorul este persoana care ajută să fie stabilit un acord, este cel care facilitează părţile conflictului să ajungă la un acord şi, de asemenea, este supraveghetorul procedurii medierii. Mediatorul este o a treia parte implicată în rezolvarea conflictului, imparţială, având cunoştinţe specifice şi experienţă în rezolvarea conflictelor, care asigură asistenţa permanentă а părţilor în timpul procesului de ajungere la o soluţie acceptabilă. Mediatorul este imparţial faţă de părţile implicate în conflict, acordându-le acelaşi tratament şi aceeaşi atenţie, fiind echidistant faţă de interesele aflate în discuţie. În contrast cu metodele tradiţionalede rezolvare a conflictelor (în care un judecător sau arbitru, în cadrul unei proceduri prestabilite, face audieri ale cauzei prin intermediul reprezentanţilor legali ai părţilor, după care emite o hotărâre obligatorie), în mediere, mediatorul are rol de catalizator, ajutând la crearea unui pachet de posibile soluţii, dintre care părţile pot alege – de comun acord – calea de urmat. Mediatorul facilitează procesul de negociere şi oferă părţilor asistenţă activă în alegerea căilor de urmat.

Obiectivele medierii sunt:
1. Rezolvarea restaurativă a conflictului care implică activ victima şi infractorul în efortul de a repara prejudiciul emoţional şi material cauzat de crimă.
2. Crearea oportunităţii pentru victimă şi infractor să discute despre infracţiunea comisă, de a obţine răspunsuri la întrebări, de a exprima emoţiile, şi de a se focaliza pe restaurare şi vindecare, dezvoltarea unui plan acceptabil bilateral privind prejudiciul cauzat de crimă. Medierea oferă victimei o posibilitate reală de a beneficia de repararea prejudiciului şi a evita dubla victimizare.
Medierea oferă infractorului posibilitatea să participe la luarea deciziei privitor la propriul său caz. Medierea educă/reeducă infractorul, creează o şansă de a evita stigmatizarea şi o sancţiune penală severă. Implicarea activă a ambelor părţi le dă posibilitatea de a-şi exprima emoţiile ce le au în legătură cu conflictul şi transformă efectiv lupta între părţi în activităţi care au ca scop soluţionarea problemei comune. Astfel scopul medierii nu este doar semnarea acordului de împăcare, ci şi de a asigura un dialog constructiv între părţi. Pe plan mondial sunt puse în aplicare o diversitate de forme ale instituţiei medierii, fiind utilizate cu succes peste tot în lume:
- Medierea directă victimă/infractor. Reprezintă modelul clasic de “proces restaurativ”, în care victima şi infractorul se întâlnesc faţă în faţă, în prezenţa unui mediator. Este cea mai delicată
metodă de abordare, mediatorul necesitând aptitudini deosebite pentru pregătirea şi desfăşurarea întâlnirii. Concluziile la care ajung, de comun acord, părţile participante, fac cel mai adesea
obiectul unei înţelegeri scrise.
- Medierea indirectă victimă/infractor, este o formă folosită în cazurile în care una dintre părţi, cu toate că îşi afirmă dorinţa de a participa la o activitate restaurativă, are motive temeinice să evite întâlnirea directă. În acest caz, mediatorul alege fie o „navetă” ca mesager între victimă şi infractor, fie propune şi supraveghează desfăşurarea unei corespondenţe între părţile implicate.
- Întâlniri familiale victimă / infractor sunt caracterizate de o deosebit de puternică încărcătură emoţională şi moralizatoare. În acest tip de întâlniri, victima şi infractorul sunt însoţiţi de familiile
acestora şi de alte persoane apropiate, afectate indirect de comiterea infracţiunii, care iau atitudine şi îşi exprimă punctele de vedere referitor la situaţia creată. La aceste întâlniri, alături de mediatori pot participa şi profesionişti din domeniul justiţiei penale.
- Întâlniri comunitare victimă / infractor. Acest tip de întâlniri se fundamentează pe conceptul modern de justiţie restaurativă: întreaga comunitate poate participa, alături de victimă, infractor
şi familiile acestora, la găsirea celor mai adecvate soluţii pentru îndepărtarea cauzelor care au condus la comiterea infracţiunii şi la rezolvarea consecinţelor provocate de această situaţie. Întâlnirile sunt conduse, în general, de un mediator dar există multe practici în care acestea sunt conduse chiar de un judecător.
- Grupuri victime / infractori. Această metodă este utilizată în cazul în care infractorii nu au fost descoperiţi sau dacă una dintre părţi refuză să participe la orice fel de acţiune restaurativă. În
asemenea situaţii se formează grupuri constituite din infractori şi victime ce nu au o legătură directă dar care au comis sau au suferit acelaşi tip de infracţiune. Este o metodă prin care se reuşeşte o ventilare a sentimentelor şi se obţine stabilitatea emoţională necesară recuperării.
- Mediere surogat victimă / infractor. Există cazuri în care una dintre părţi refuză participarea la o acţiune restaurativă, iar cealaltă este prea timidă sau vulnerabilă pentru a participa la o întâlnire de grup. În aceste situaţii se asigură o întâlnire faţă în faţă dar se face apel la o victimă sau un infractor surogat – o persoană care a suferit sau a comis acelaşi tip de infracţiune şi se află în aceeaşi situaţie de refuz sau vulnerabilitate. Instituţia medierii are o serie de avantaje5 printre care evidenţiem:
• Costuri financiare mult mai scăzute decât în cazul căilor tradiţionale
de rezolvare;
• Rezolvarea conflictelor poate fi realizată într-un timp mult mai scurt decât în cazul căilor tradiţionale;
• Reducerea disconfortului:
- permite părţilor implicate în conflict să deţină controlul asupra  procesului;
- modul şi calea de rezolvare a conflictului sunt rezultate directe ale opţiunilor părţilor;
- oferă posibilitatea separării părţilor de problema care a condus la conflict;
• Înlătură posibilitatea de a deteriora sau rupe relaţii şi legături interumane importante, care au în mod frecvent de suferit în cazul folosirii căilor tradiţionale de soluţionare a conflictelor;
• Oferă flexibilitate în soluţionarea conflictelor:
- căile tradiţionale de soluţionare a conflictelor rămân în permanenţă deschise;
- sunt încurajate permanent căile informale, voluntare de explorare a opţiunilor, soluţiilor posibile;
- medierea poate fi realizată în orice moment: înainte, după încheierea proceselor tradiţionale în soluţionarea conflictelor;
- programarea întâlnirilor de mediere este realizată, ţinând seama de interesul părţilor, nu al instanţelor de soluţionare;
• Confidenţialitatea procesului de mediere este asigurată, înlăturând orice posibilitate de răspândire a informaţiilor private – tot ce este spus sau împărtăşit în timpul procesului de mediere are caracter confidenţial.
• Cele mai multe medieri au condus la rezolvarea cu succes a conflictelor, spre satisfacţia părţilor implicate.
• Posibilitatea făptuitorului de a conştientiza dimensiunea răului făcut şi de a încerca să aducă reparaţii persoanei vătămate;
• Posibilitatea victimei de a se exprima, de a-şi recâştiga încrederea şi controlul asupra vieţii sale, şi de a primi sprijin şi implicare din partea comunităţii;
• Sunt create premise pentru reducerea riscului de recidivă; • Se evită supraaglomerarea instanţelor de judecată şi a celorlalte instituţii implicate în procesul penal.McGillis evidenţiază o listă a beneficiilor medierii:
1. beneficii pentru indivizii aflaţi în conflicte: o cale mai bună de a soluţiona conflictul, pentru că părţile pot explora problemele ascunse care stau la baza conflictului, fără avocaţi sau restricţii
din partea procedurilor legale.
2. beneficii pentru comunitate: îmbunătăţirea puterii comunităţii vis-a-vis de autorităţi, prin învăţarea cetăţenilor a unei noi tehnici de soluţionare colectivă a problemelor; îmbunătăţirea
calitpăţii vieţii prin creşterea participării cetăţenilor în luarea unor decizii importante; reducerea tensiunilor din comunitate prin soluţionarea efectivă a conflictelor.
3. beneficii pentru sistemul de justiţie: preluarea cazurilor de la instanţele de judecată, astfel ei, la rândul lor, se pot ocupa de cazuri mai dificile. Analizând importanţa instituţiei medierii care are ca bază necesităţile victimei, este necesar să punctăm principiile care ghidează medierea. Putem evidenţia următoarele principii de bază:
1. Asigurarea securităţii victimelor;
2. Respectarea opţiunii victimei:
- Participare
- Sprijin
- Programare pentru şedinţa de mediere
- Locul de desfăşurare a medierii
- Aşezarea în sală
- Primul vorbitor
- Încheierea şedinţei
- Rezolvarea;
3. Utilizarea unui limbaj ce demonstrează sensibilitate faţă de victimă;
4. Selectarea cu atenţie a cazurilor.

Principiile de bază evidenţiate mai sus generează unele idei fundamentale pe care trebuie să le urmeze mediatorii în procesul de selectare a victimelor, pentru asigurarea securităţii victimei, pentru alegerea limbajului care să dea dovadă de sensibilitate faţă de victimă şi în scopul alegerii cu atenţie a cazurilor supuse medierii. Aceste principii s-au dezvoltat pe parcurs pentru a preveni afectarea repetată a victimelor infracţiunii şi pentru a încuraja persoanele să se implice şi să participe la mediere. Cu toate că victimelor li se acordă atenţie specială din motiv că au avut de suferit în urma celor întâmplate, este important de a ţine cont de faptul că, din punct de vedere uman, infractorii de asemenea au nevoie de siguranţă, de posibilitatea de a face o alegere şi de a li se vorbi într-un limbaj respectuos. Medierea este una dintre măsurile frecvente practicate de diferite sisteme penale, în care sunt implicate serviciile de probaţiune. Ea este apreciată ca una dintre tehnicile cheie ale justiţei restaurative.
Cel de al XII–lea Seminar European “Mediation and Probation” а pus în evidenţă o serie de aspecte, cerinţe şi principii care trebuie simultan considerate în deciziile de administrare şi implementare а medierii:
- Existenţa cadrului juridic care reglementează măsurile de reabilitare şi supraveghere comunitară.
- Reparaţie înainte de represiune. În timp ce prevenirea şi medierea sunt practicate pe scară largă în cadrul justiţiei pentru delincvenţă juvenilă, fiind considerate răspunsurile cele mai potrivite pentru astfel de situaţii, aplicarea lor infractorilor majori trebuie apreciată de la caz la caz, pe baza unor criterii morale, juridice, gravitatea faptei comise, circumstanţele reale şi personale etc.
- Cine este adevărata victimă – infractorii fiind şi ei, de cele mai multe ori, victime ale violenţei individuale sau comunitare, persoane marginalizate.
- Sfera infracţiunilor cărora li se aplică medierea variază de la o comunitate la alta. În Anglia ea nu poate fi pronunţată în cazul violenţei domestice şi rasiale precum şi ale omorului. În Germania nu există critici de excludere. Alte criterii de restrângere а aplicării medierii se referă la vârstă, recidivă, tipul şi natura infracţiunii etc.
- În ce priveşte administrarea medierii, practicile variază, de asemenea, de la o comunitate la alta. În unele ţări europene (Anglia) ea poate fi încredinţată doar agenţiilor de probaţiune, în timp ce în altele (Norvegia) ea poate fi administrată şi de voluntari.
- Dreptul victimei de а depune mărturie.
- Dreptul infractorului la asistenţă juridică pe toată durata  medierii.
- Datoria mediatorului de а depune mărturie şi de а beneficia de protecţie juridică.
- Imparţialitatea şi neutralitatea mediatorului.
- Pentru а fi acceptată, într-un anumit context cultural şi politic, medierea trebuie să răspundă la anumite întrebări: “Cine trebuie să beneficieze de ea?”, “Cine optează pentru ea şi de
ce?” etc.
- Ca şi în alte situaţii legate de răspândirea pe piaţă а unor noi produse, există pericolul ca medierea să fie privită ca remediu “pentru orice persoană şi orice situaţie”, pierzându-şi astfel avantajele. Din acest motiv scopurile medierii trebuie precis clarificate. Ele variază, începând cu siguranţa comunităţii, continuând cu reconcilierea victimă-infractor şi prevenirea comiterii unor noi fapte penale.
- Mişcarea pentru susţinerea şi promovarea medierii riscă potenţial în confruntarea cu mişcările pentru drepturile victimei şi ale femeii.
- Eficienţa medierii depinde de profesionalismul intervenţiei. Mediatorii nu sunt jurişti, judecători ori terapeuţi ci o а treia parte neutră mandată şi pregătită profesional să rezolve probleme şi
conflictele. Medierea este una dintre tehnicile cheie ale justiţiei restaurative. Ea răspunde atât drepturilor victimei cât şi necesităţii de reabilitare а infractorului.
Din experienţa internaţională privind instituţia medierii Dezbaterea teoretică asupra modului în care pot fi abordate şi rezolvate consecinţele unei infracţiuni de către cei direct implicaţi în aceasta, anume victima şi infractorul, au început să se facă simţite în Europa pe la sfârşitul anilor ’60 ai sec. XX. În acea perioadă, în diferite ţări europene, au fost formulate propuneri concrete de proiecte
inovatoare. Discuţiile asupra acestor probleme s-au desfăşurat în acelaşi timp, sau poate chiar înainte ca primele experimente privind medierea victimă/infractor să fi organizate, pe la mijlocul anilor ’70,
în Canada şi S.U.A.. Mai mult ca atât, unele dintre primele iniţiative nord-americane au fost fără îndoială influenţate de lucrările teoretice ale unor profesori europeni. Din aceste motive, nu trebuie să privim medierea victimă/infractor – sau justiţia restaurativă în ansamblul său
– ca fiind ceva importat din lumea anglo-saxonă. În ţările europene, forma actuală în care întâlnim medierea victimă/infractor şi-a făcut apariţia în anii ’80. La început, ea a cunoscut o dezvoltare relativ înceată. Cu toate că reacţiile faţă de experimentele desfăşurate erau deosebit de pozitive, chiar şi din partea victimelor şi a infractorilor implicaţi, această mişcare nu a primit imediat sprijinul care se aştepta. Această abordare a reprezentat ceva foarte nou în cultura profesioniştilor şi a celor care elaborează politicile în domeniul legislativ şi cel al justiţiei penale. În majoritatea ţărilor a fost nevoie de mai bine de 10 ani pentru a putea dezvolta o activitate practică cât de cât semnificativă. Crearea unui cadru legal a oferit uneori un puternic impuls, dar nu a condus peste tot la evoluţiile care erau aşteptate. Din punct de vedere cantitativ, practica a rămas oarecum limitată, redusă. Totuşi, din punct de vedere calitativ, multe experimente desfăşurate pe scară redusă şi cele câteva programe de nivele naţionale au oferit, întro primă fază, date concrete şi clare în baza cărora s-a tras concluzia că, fără nici o îndoială, această modalitate de a răspunde fenomenului infracţional are un potenţial inovator deosebit de puternic. În anii ’90, numărul programelor de mediere şi al cazurilor care au trecut printr-un asemenea proces a crescut în mod considerabil în ţările europene. În anumite ţări, medierea victimă/infractor a devenit o practică foarte bine fundamentată, o atenţie deosebită fiind acordată selecţionării cazurilor adecvate şi sprijinirii şi pregătirii profesionale a
mediatorilor. În unele dintre aceste ţări, voluntarii joacă un rol important în desfăşurarea cotidiană a medierii, în timp ce în altele acest tip de intervenţie este puternic profesionalizată. De asemenea, se observă o mare diversitate şi în tipul relaţiei pe care serviciile de mediere o au cu sistemele de justiţie penală: de la tipul exclusiv bazat pe sistemul guvernamental, până la tipul total comunitar. În pofida a ceea ce sar putea crede, practica nu se rezumă doar la cazuri de infracţiuni contra proprietăţii sau infracţiuni de o gravitate minoră. Cu toate că, în unele ţări europene, accentul se pune în continuare predominant pe delincvenţa juvenilă, aplicarea acestui nou tip de intervenţie în general în justiţia penală este tot mai mult acceptată. Medierea este tot mai mult utilizată în diferite etape succesive ale procesului penal şi, de asemenea, după condamnare. Această din urmă afirmaţie se referă la promovarea tot mai mult a restituirii şi reparaţiei ca principii de bază ale justiţiei penale în ansamblul acesteia. În acest sens, medierea victimă/infractor este numai unul dintre modelele de justiţie restaurativă – dar cel mai important în contextul european actual. Însă justiţia restaurativă
reprezintă o abordare mult mai vastă, orientată spre repararea cât mai mult posibil a răului produs prin comiterea infracţiunii. Astfel, participarea activă a victimei, a infractorului şi a altor părţi implicate, reprezintă unul din elementele fundamentale. Se mai discută încă dacă ar trebui implicate şi alte părţi, şi în mod special dacă profesioniştii din justiţia penală – ca reprezentanţi ai comunităţii sau ai statului – ar trebui să joace un rol direct în procesul de justiţie restaurativă. Există abordări care pun accentul pe necesitatea mai multor modele de orientare comunitară, aşa cum sunt întâlnirile de grup familial. Acest tip de abordare se pare că aduce un nou val în justiţia restaurativă, în special după evoluţiile acestuia în Noua Zeelandă, Australia, Canada şi Statele Unite. Experimente folosind acest tip de întâlniri se desfăşoară cu precădere în Marea Britanie, dar şi în unele părţi ale Europei continentale. La sfârşitul anilor ’90, s-a constatat intrarea într-o nouă fază a dezvoltării medierii victimă/infractor la nivel european. În timp ce ţări ca Germania, Norvegia, Franţa, Austria şi Belgia au beneficiat de o legislaţie intrată în vigoare încă de la începutul anilor ’90, la sfârşitul deceniului în alte ţări s-a dezvoltat un cadru legal (Marea Britanie, Finlanda, Republica Cehă, Polonia), s-a reuşit o lărgire considerabilă din punct de vedere legal şi o rafinare a practicii în acest domeniu (Franţa, Germania, Austria). Alte ţări, cum ar fi Suedia, se află în procesul adoptării unei noi legislaţii, după o perioadă de experimentare la nivel naţional. De asemenea, programe pilot de mediere victimă/infractor se desfăşoară în ţări ca Olanda, Irlanda, Luxemburg, Italia şi Spania.
În urma iniţiativelor internaţionale, este de aşteptat să se constate o nouă extindere a practicilor din domeniul justiţiei restaurative. La sfârşitul anilor ’90, o serie de organizaţii internaţionale au
încurajat dezvoltarea în continuare a medierii victimă/infractor şi a altor practici specifice justiţiei restaurative. O importanţă deosebită în acest sens а avut-o constituirea Forumului European pentru mediere victimă/infractor şi justiţie restaurativă. Astfel, la 8 decembrie 2000 se constituie Forumul European pentru mediere victimă/infractor şi justiţie restaurativă. Constituirea acestei organizaţii non-guvernamentale a fost impusă de faptul că programele europene de mediere victimă/infractor – aflate într-o continuă dezvoltare, existând peste 800 de proiecte în ţările Europei – şi-au stabilit fiecare o multitudine de contacte dincolo de frontierele naţionale. Contactele informale au scos la iveală că practicienii, teoreticienii şi responsabilii de elaborarea politicilor doreau să aibă un schimb de informaţii şi un sprijin reciproc mult mai regulat pentru dezvoltarea medierii victimă/infractor şi a altor practici specifice justiţiei restaurative. Un mic grup de persoane, puternic angajate în justiţia restaurativă, au dorit să construiască ceva în această direcţie. În anul 1998, acest grup a obţinut o finanţare din partea Uniunii Europene pentru a lansa constituirea unei reţele europene. Această finanţare a fost primită prin programul Grotius al Comisiei Europene, un sistem de sprijinire pentru stimularea cooperării între ţările europene în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne. A fost constituit un grup de coordonare, format din experţi în mediere din opt ţări europene: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Norvegia, Polonia şi Marea Britanie. Împreună cu un secretariat stabilit în cadrul Departamentului de Drept Penal şi Criminologie al Universităţii Catolice din Leuven, Belgia, acest grup de coordonare a pregătit crearea Forumului European. În final, la 8 şi 9 decembrie 2000, Forumul European a organizat întâlnirea de constituire, la care au participat circa 50 de persoane din 15 ţări. În cadrul acestei întâlniri, primul punct l-a constituit rediscutarea statutului. În cadrul Forumului European au fost constituite cinci comitete.