Conflictele din Republica Moldova nu reprezinta cazuri particulare. Faptul ca un sir de conflicte etnice au avut loc pe intreg teritoriu al fostei URSS vorbeste despre anumite cauze obiective ale acestora, despre o mostenire pe care noile state independente au primit-o din partea regimul comunist. Aceasta se refera si la conflictele aparute in alte state multinationale postcomuniste. Fosta Uniune Sovietica si tarile postsovietice au avut de trecut printr-un val dramatic de activism etnopolitic si lupte intercomunitare in special de la sfirsitul anilor 80 ai secolului trecut incoace. Astfel, conflictele etnice constituie una din caracteristicile modernitatii, dar ultimul deceniu a adus schimbari seismice in relatiile dintre diferite comunitati din intreaga lume. Intelegerea cauzelor, manifestarilor si consecintelor conflictelor etnice a preocupat factorii politici de decizie si opinia publica in perioada postsovietica, constituind o adevarata provocare pentru cercetatorii contemporani. De asemenea, intelegerea acestor cauze este importanta si pentru evitarea pe cit este posibil a speculatiilor politice.

Dupa prabusirea comunismului si disolutia statelor multinationale: URSS, Cehoslovaciei si Iugoslaviei au fost ridicate probleme fundamentale privind natura statului, suveranitatii, autonomiei, dreptului la autodeterminare, etc. Evident, aceste probleme erau vazute in mod diferit. Pentru noile state aparute imediat dupa dezintegrarea celor mentionate mai sus principiul integritatii teritoriale detinea superioritatea asupra dreptul la autodeterminare a minoritatilor. f5f18fg

In tarile postsovietice, provocarea a fost dublata de faptul ca traditia marxista ortodoxa din stiintele sociale, predominanta in aceste tari la inceputul perestroicii, s- au pomenit complet nepregatite sa faca fata chestiunilor ce tin de conflicte etnice care erau considerate drept ceva invechit si aproape imposibil intr-o societate de „socialism matur” si „internationalism triumfator” unde „chestiunea nationalitatilor” a fost rezolvata „odata si pentru totdeauna”. In incercarea de a raspunde la imperativele problemelor etnice intr-un context de schimbari socio-politice rapide si profunde, cercetatorii trebuiau sa abordeze un domeniu destul de nou, apelind la instrumente teoretice noi, non-marxiste, pe care urmau sa le aplice realitatilor postcomuniste19.

a) Varietati si tipologii de conflicte in spatiul postsovietic

Orice conflict ce are loc in cadrul unei structuri sociale este calificat in diferite feluri. Atit fosta Uniune Sovietica, cit si tarile postsovietice, au fost extrem de diverse din punct de vedere etnica. In conformitate cu unele estimari aproximative pe fostul teritoriu sovietic locuiau aproximativ 150 de grupuri etnice. Etniile nerusesti formau ceva mai mult de jumatate din populatia URSS. Toate aceste popoare au fost incorporate intr-un singur stat cu toate implicatiile geografice, culturale, economice si religioase ale unei asemenea incorporari – diversitate fara precedent. De aceea, cercetatorii sint de acord ca tarile postsovietice, au cunoscut citeva feluri diferite de conflicte etnice, multe dintre care cu adinci radacini istorice. Din acest punct de vedere pare a fi incorect sa se considere ca toate problemele etnice postsovietice ca unele ce implica aceleasi consecinte si remedii.

Aceasta varietate de dispute etnice si cauzele lor se reflecta in diferite tipologii de conflicte etnice. Una din tipologii, aproape evidenta de la sine, se bazeaza pe evidentierea nationalismelor de „matrioska” ce reflecta ierarhia unitatilor etno- teritoriale in cadrul fostei Uniuni Sovietice. Potrivit ei, pot fi identificate citeva sfere principale de conflicte interetnice in URSS:
– relatiile dintre autoritatile unionale centrale si republicile sovietice;

– relatiile dintre republicile sovietice;

– relatiile dintre guvernul republicii unionale si autonomiile etno-teritoriale din cadrul republicii unionale, precum si cele dintre formatiuni autonome din aceeasi republica20;

– statutul si problemele minoritatilor etnice care nu aveau o formatiune etno- teritorialas
– statutul si problemele etniilor impartite.

Drept consecinta, dupa disolutia URSS conflictele au evoluat si poate fi propusa o alta tipologie pentru conflictele interetnice din Comunitatea Statelor Independente
(CSI):

– conflicte teritoriale asociate cu problema reunificarii unor grupuri etnice separate;

– conflicte provenind din dorinta unei minoritati etnice de a pretinde dreptul la autodeterminare prin crearea unui stat independent;
– restaurarea drepturilor teritoriale ale grupurilor etnice ce au fost deportate cu forta;

– conflictele ce au aparut ca rezultat al schimbarilor teritoriale arbitrare facute in perioada sovietica;
– conflictele asociate cu interese materiale ale elitelor conducatoare;

– conflicte asociate cu factori de natura istorica, preconditionate de traditii de lupta
indelungata pentru eliberare nationala;

– conflicte cauzate de prezenta „popoarelor deportate” aflate pe teritoriul altor republici;

– conflicte asociate cu discriminarea reala sau imaginara a populatiei rusesti din statele postsovietice;

– disputele lingvistice in care se imbraca insatisfactiile etno-politice si pretentiile la un statul special ale grupurilor etnice.

Unii experti considera ca initierea si escaladarea conflictelor etnice reprezinta, de fapt, rezultatele proceselor de autodeterminare nationala din perioada „perestroicai” si directionate spre stabilirea prioritatii drepturilor colective ale unui grup etnic in raport cu drepturile individuale. Factorii principali generatori de conflicte sint legati de frustrarile aparute in urma dezintegrarii structurilor de stat vechi la toate nivelele, confruntarea dintre elitele regionale si cele centrale, lupta dintre elitele etnice pentru functii importante sub aspectul puterii, conflictul dintre fortele nationaliste si cele comuniste sau neocomuniste, deghizarea si conservarea regimurilor comuniste sub forma suveranitatii de stat (cazul Asiei centrale), consolidarea fortelor politice proimperiale si absenta unei strategii politice in toate taberele implicate in conflict.

Au fost identificate si tipuri principale de conflict interetnic care au avut loc pe teritoriul fostelor republici sovietice:

– elitele politice noi atit cele ale natiunii titulare, cit si cele ale minoritatilor, urmarindu-si obiectivele, au canalizat nemultumirea publicului spre alte grupuri etnice, facindu-le vinovate pentru problemele existente;

– conflicte intre nationalitatea titulara si minoritati etnice rusolingve care nu puteau sau nu doreau sa se conformeze noilor realitati lingvistice impuse de majoritate;

– consecintele deportarilor popoarelor din perioada comunista, sau conflicte pe parcursul reintoarcerii proprietatii sau revenirea la locurile natale;
– ostilitati armate intre elite politice noi si elitele vechi care nu doreau sa piarda influenta economica si politica in cadrul republicilor;

– conflicte politice privind pretentiile de largire a statutului teritorial-administrativ al etniilor netitulare;

– conflicte aparute din cauza teritoriilor disputate din punct de vedere istoric.

b) Identificarea seturilor de cauze ce duc la conflicte interetnice

Prabusirea regimului autoritar a facut posibile conflicte dupa ce „capacul cazanului internationalist” a fost ridicat de pe vechile uri si resentimente etnice si obidele cu greu retinute in tot acest timp au rabufnit cu forta.

Trei largi seturi de cauze ale conflictelor interetnice in fosta URSS au fost identificate si se discuta pe larg: 1) generale, structurale si sistemice; 2) cauze legate de mostenirea sovietica si cea presovietica; 3) cauze ce rezulta din procesul de schimbare socio-politica rapida, din reforma economica si procesul de democratizare si privatizare postcomunista.

Unii experti sint de parerea ca alcatuirea multietnica diversa si institutionalizarea etnicitatii in insasi structura constitutionala a unitatilor etno- teritoriale ale URSS, legatura dintre etnicitate si teritorialitate, ierarhia socio-politica si culturala a grupurilor etnice si istoria represiunilor si altor mosteniri nerezolvate ale perioadei sovietice ingreuneaza deosebit de mult delimitarea hotarelor precise intre conflictul socio-politic si cel etnic in tarile postsovietice. Insa, orice confruntare deschisa cu substrat etnic are o trasatura definitorie care conduce practic in mao iminent la transformarea conflictului in unul etnic. Teoriile sociale nu reusesc sa explice pe deplin acest fenomen. In ajutor le pot veni stiintele politice care pot explica mobilizarea politica ale elitelor etnice si rolul fundamental pe care il joaca elitele etnice in aceste procese. Mecanismele socio-psihologice joaca un rol important in intelegerea declansarilor conflictelor etnice. Teoriile de psihologie sociala si politica, in opinia unor cercetatori, ar putea explica mobilizarea maselor, intensitatea emotiilor participantilor la conflict, forta dorintei unui grup etnic dat de a obtine autonomie si atasamentul militantilor etnici fata de actiuni violente. Perceptia irationala a pericolului de catre grup, prejudecatile etnice impartasite in mod colectiv si resimtirea adinca a „nedreptatii istorice” ofera potentialul de mobilizare pentru a-l face pe om gata de orice actiune in numele natiunii sale. Legatura dintre explicatiile sociale, psihologice si politice poate fi gasita in chestiunea legitimitatii de grup. Aceasta chestiune, la rindul ei, este strins legata de aspiratiile unui grup etnic dat de a-si construi un stat propriu. Lupta pentru propria statalitate constituie nu numai un mijloc de asigurare a intereselor economice ale oamenilor, ci si un scop in sine, pentru a consfinti statutul si necesitatea, perceputa ca fundamentala, de a se proteja de dominatie straina, precum si pentru a conserva ambianta fizica si culturala a grupului dat. Am vazut deja ca specificul dezvoltarii relatiilor interetnice pe teritoriul fostei URSS rezida in coexistenta a doua sisteme etnice: una „centralizata” si alta
„dispersata”. Principiul etnic care statea la baza structurii de stat a URSS si obtinuse legitimitate in perioada sovietica, intruchipind stratificarea etno-politica si statutul inegal printre nationalitatile netitulare, este de o mare importanta in aceasta privinta. Examinind rolul special al problemei legitimitatii de grup in declansarile de conflicte etnice, observam cit de importanta este in acest context frica de a fi dominat si subordonat altor grupuri etnice. Aceasta frica devine chiar mai puternica decit interesele materiale. Acest lucru ar putea, se asemenea, explica relevanta politica a simbolurilor legitimitatii de grup (conferirea statutului de stat teritoriului natal, limbii etc). Posesia si afirmarea simbolurilor respective devin obiectul conflictului etnic. Cerintele legate de ele difera de interesele materiale cit priveste redistribuirea bunurilor si compromisul, dat fiind ca cerintele sint formulate in termeni bazati pe categorii morale si emotive. Aceasta ar fi, dupa unii experti, principalul motiv care sta la baza irationalitatii conflictelor etnice.

Caracterul multietnic al populatiilor tarilor postsovietice si mostenirea lasata de politica nationala a URSS trebuie percepute ca un potential permanent de reducere a orice conflict social local la unul cu o dimensiune etnica. Aceasta „etnicizare” a disputelor dintre grupuri ofera adesea fundalul necesar pretentiilor nationaliste si le acutizeaza forma, dat fiind ca este dificil sa le negociezi.

Pentru alti cercetatori nationalismul a fost singurul mijloc eficient de obtinere a mobilizarii masive, iar aceasta a rezultat intr-o dezintegrare ireversibila a regimului totalitar. Se considera ca refacerea imperiului rus sub forma URSS nu a permis – spre deosebire de tarile europene occidentale – progresarea spre etapa de autodeterminare nationala deplina. Acum fostele republici sovietice ajunse la etapa de dezvoltare in calitate de natiuni independente se confrunta dupa cum s-a mentionat cu problemele mostenite. La aceasta etapa conflictele etnice si teritoriale par a fi inevitabile.

c) Cazul Republicii Moldova

Examinarea mai sus a tipologiilor si cauzelor conflictelor din spatiul post- sovietic arata ca speculatiile privind nationalismul moldovenesc/roman ale liderilor separatisti sunt nefondate si false. Este evident ca insasi sistemul comunist, sovietic, pe care separatistii au dorit sa-l salveze atunci cind si-au declarat independenta fata de Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca, a fost principalul generator de conflicte etnice. O examinare elementara a evolutiei Miscarii de Renastere Nationala ne sugereaza ca aceasta miscare a intimpinat obstacole nejustificate si chiar provocari care ulterior au condus la manifestari si reactii calificate a fi cu caracter extremist21.

Colapsul URSS, provocat de puciul din 19 august 1991, a fost, dupa toate aparentele, un eveniment neasteptat si socant pentru marea majoritate a cetatenilor Republicii Moldova. In perioada anterioara puciului autoritatile moldovenesti au preferat sa promoveze o politica sovaitoare, lipsita de vreo strategie clara, reactionind doar la impulsurile ce parveneau din exterior. La inceput aceste impulsuri veneau doar din centrul unional, apoi, dupa declararea independentei, au inceput sa vina si din partea organismelor internationale. Spre exemplu, este de ajuns sa ne amintim ca declararea suveranitatii Republicii Moldova in 1990 s-a produs abia peste 2 saptamini dupa ce Rusia si-a declarat propria suveranitate. Asa a fost si in cazul declararii independentei in 1991. Republica Moldova a facut acest lucru cu trei zile mai tirziu decit vecina imediata Ucraina.

Si dupa obtinerea independentei politica liderilor moldoveni a continuat sa fie bazata pe reactii la sfidarile si provocarile parvenite din afara. Acest lucru se refera si la sfidarile din partea cazacilor si voluntarilor veniti dni Rusia si Ucraina pentru a sustine regimul separatist.

Recent a aparut un sir de lucrari si memorii ale unor fosti inalti functionari din structurile statale ale URSS si ale PC in care se afirma ca imperiul sovietic s-a destramat, in primul rind, datorita luptei pentru putere din sinul nomenclaturii comuniste22. Abia acum se fac publice dezvaluirile precum ca dupa destramarea URSS se planifica aplicarea unui mecanism nou pentru angrenarea fostelor republici sovietice la Rusia. Acest mecanism trebuia sa functioneze prin structurile Comunitatii Statelor Independente (CSI). Insa, intentiile Rusiei de a-si restabili influenta in fostele provincii sovietice comportau un nivel foarte inalt de risc legat de posibilitatea lunecarii spre un deznodamint singeros. Evenimentele ce avusera loc la Tbilisi, Vilnus, etc. cind s-a incercat stoparea dezmembrarii URSS, confirma faptul ca temerile erau fondate.

Peste o luna de zile de la semnarea documentelor de constituire a CSI la Alma- Ata a avut loc faimosul turneu al secretarului de stat al SUA, James Baker, care a vizitat pe rind toate republicile ex-sovietice. Drept rezultat, aproximativ peste o luna, in ianuarie 1992, toate noile state independente au devenit membre ale CSCE. Inca peste o luna, in martie 1992, aceste state au devenit si membre ale Organizatii Natiunilor Unite (ONU). Putem constata ca aceasta a fost o excelenta actiune diplomatica care a permis plasarea noilor state independente sub protectia dreptului international, descurajind, astfel, posibile atentate la independenta lor din partea Rusiei. Ceva mai tirziu, in toamna lui 1992, Republica Moldova si alte state ale CSI au aderat la Fondul Monetar International (FMI) si Banca Mondiala (BM). Aceasta a devenit o alta actiune de protectie, de aceasta data de natura financiar-;economica, pentru a ingradi noile state independente de politica financiara promovata de guvernul lui Egor Gaidar. Aceasta politica a supus unei lovituri teribile sistemele financiare ale fostelor republici sovietice odata cu punerea in actiune a politicii de liberalizare a preturilor fara vreo coordonare cu partenerii din comunitatea creata cu doar citeva saptamini in urma. Cooperarea Republicii Moldova cu organizatiile financiare internationale a permis introducerea in noiembrie 1993 a valutei nationale, care a salvat-o, intr-un fel, de la colapsul financiar.

Unul din functionarii de cel mai inalt nivel din Rusia, ministrul afacerilor externe, Andrei Kozirev, considerat si unul din cei mai liberali politicieni rusi, a facut in februarie 1994, imediat dupa lansarea de catre NATO a programului “Parteneriatul pentru Pace” o declaratie publica prin care insista ca toate fostele republici sovietice fac parte din sfera de influenta a Rusiei. Tot in aceeasi perioada consilierii presedintelui Eltin au lansat in presa o serie de articole in care promovau idea ca Rusia ar trebui sa trateze fostele republici sovietice la fel cum prevedea renumita doctrina a presedintelui american Monroe tratarea Americii Latine acum 180 de ani.

Dar cel mai semnificativ impact asupra consolidarii statalitatii si stabilitatii politice l-a avut colaborarea Republicii Moldova cu Consiliul Europei (CE), mai ales datorita conditiilor impuse de aceasta institutie in ceea ce priveste respectarea drepturilor omului si dezvoltarii institutiilor democratice. Anume cooperarea cu CE a permis adoptarea in 1994 a unei constitutii democratice. Vom aminti ca in 1999 -;
2000, CE a fost, de fapt, principalul mediator in conflictul constitutional dintre
Presedintie si Parlament.

Inceputul retragerii trupelor straine de pe teritoriul RM si casarea armamentului rusesc sunt, de asemenea, efectele eforturilor internationale, realizate in cadrul summit-ului de la Istanbul, in noiembrie 1999.

Vedem ca dezvoltarea institutiilor democratice, insasi independenta Republicii Moldova, precum si a altor tari post sovietice a fost obtinuta, pe de o parte, datorita evenimentelor dezintegratoare ce au fost generate in capitala fostei URSS, iar pe de alta parte, in pofida piedicilor pe care fosta metropola le ridica in fata fostelor republici unionale si actualilor sateliti din CSI.

Din cele expuse mai sus am putea concluziona ca Republica Moldova este mai degraba un produs al conjuncturii politice internationale. Meritul Miscarii de Renastere Nationala a fost ca a asigurat intr-o anumita masura ireversibilitatea proceselor politice, principala forta motrice a carora se aflau in capitala fostului imperiu sovietic, ci nu in miscarile nationaliste asa cum pretind liderii separatistilor de la Tiraspol.

De aceea, nu este intimplator ca, in ultimii 10 ani, functionari de stat de cel mai inalt nivel au lansat propuneri in vederea formularii unei idei nationale consolidatoare care ar justifica existenta statului independent Republica Moldova. In caz contrar principalul garant al independentei RM va ramine conjunctura politica, cu toate consecintele previzibile si imprevizibile ce reies din acest statut.

e) Transnistria – unealta de mentinerea a Republicii Moldova in sfera de influenta a fostei metropole.

Cind vorbim despre solutionarea pe cale politica a conflictului transnistrean trebuie sa luam in consideratie contextul politic extern si intern, pe cel economic si social in care se presupune a face acest lucru. Al doilea lucru care trebuie sa fie luat in calcul este ca acest context nu este unul stabil, ci, dimpotriva, unul foarte labil datorita schimbarii conjuncturi politice internationale cum se intimpla, spre exemplu, dupa atacurile teroriste din SUA si formarea aliantei anti-teroriste. Un lucru este cert, experienta celor 9 ani de reglementare (mai bine zis de inghetare a solutionarii conflictului transnistrean), arata ca orice schimbare in conjunctura politica nu aduce Chisinaului vreun avantaj, ci dimpotriva doar dezavantaje, atita timp cit autoritatile de la Chisinaul se comporta pasiv si asteapta ingaduinta garantilor si mediatorilor. Este adevarat ca politica promovata de catre presedintele, Vladimir Voronin, anunta o rasturnare de situatie in sensul pozitiv.
Reson d’etre pentru regiunea separatista

Urmarind evolutia conflict transnistrean de la originile sale si pina in prezent constatam ca argumentele care sunt aduse de liderii separatisti de la Tiraspol pentru a justifica existenta regimului neconstitutional variaza in dependenta de conjunctura:

1) la inceput (1989 -; 1991) liderii de la Tiraspol invocau drept motiv pentru instaurarea regimului separatist conflictul etnic intre comunitatea bastinasa si comunitatea rusolingva din Republica Moldova. Insa aceste argumente au fost invocate pina la un anumit moment cind liderii separatisti au inteles ca aceasta explicatie nu este tocmai potrivita din simplul motiv ca democratizarea si deschiderea societatii moldovenesti pot usor inlatura presupusa discriminare. In schimb, administratia de la Tiraspol continua practica de discriminare etnica fata de populatia moldoveneasca din regiune (exemple -; interzicerea grafiei latine, persecutiile impotriva scolilor moldovenesti, etc)23;
2) dupa 1991 a urmat o alta explicatie a principalului motiv pentru existenta regimului -; conflictul politic dintre Chisinau si Tiraspol. Primul, adept al independentei, iar al doilea, adept al pastrarii URSS si al sistemului comunist24. Acest argument s-a mentinut pina la declansarea violentelor in conflictul puterilor din Rusia in octombrie 1993. Dupa destramarea URSS si victoria presedintelui Eltin in conflictul din 1993 si acest argument a fost dat uitarii. Dimpotriva, in prezent, agentiile oficiale din Transnistria aduc critici regimului comunist de la Chisinau;
3) Dupa conflictul puterilor din Rusia (1993) in care se banuia ca au fost implicati si liderii separatisti, acestia au invocat drept motiv principal pentru existenta republicii separatiste -; promovarea intereselor Rusiei in regiunea Balcanilor. Acest argument a fost util si vehiculat atita timp cit liderii de la Tiraspol se puteau erija in calitate de promotori unici ai intereselor Rusiei in regiune. Dar si acest argument a fost a calitate nu poate fi vesnica;
4) In sfirsit, dupa venirea comunistilor moldoveni la putere (2001), pe unda declaratii privind parteneriatul strategic cu Rusia si chiar aderarea la Uniunea Rusia -; Belarusi, rolul Transnistriei ca promotor unic al intereselor Rusiei in regiune, pe care liderii separatisti il invoca drept motiv principal al existentei regimului sau, a scazut. Evident, pe prim plan a aparut argumentul economic. Acum ei afirma ca Moldova este, practic, ruinata din punct de vedere economic, iar ei au reusita sa mentina si chiar sa dezvolte potentialul economic al regiunii. Apararea intereselor economice ale poporului transnistrean impotriva atentatelor Republicii Moldova la proprietatea Transnistriei a devenit incepind cu 2001 principalul reson d’etre.

Evolutia argumentelor liderilor separatisti nu trebuie sa mire. La intrebarea adresata istoricienilor si liderilor separatisti in cadrul unor conferinte cum e posibil ca dupa recensamintul din 1989 care atesta in regiune locuitori moldoveni, rusi, ucraineni etc., sa apara doar peste un an “poporul transnistrean” cu drept la autodeterminare, acestia raspund foarte serios ca si intr-un an poate avea loc geneza unui popor care sa se bucure de dreptul respectiv.

Concluzia principala ar fi ca reson d’etre pentru liderii separatisti a evoluat de la argumente care pot fi depasite pe cale politica la argumente care invoca motive ce nu pot fi depasite. Intr-adevar, tot felul de pretentii referitoare la discriminare pot fi inlaturate, in schimb, promovarea intereselor geopolitice ale Rusie si propriile interese economice camuflate sub pretextul apararii drepturile economice ale poporului transnistrean par a fi vesnice.

Si conducerea Moldovei (la inceput – Petru Lucinschi, iar apoi – Vladimir Voronin) a sustinut ca argumentul economic este, de fapt, unicul care sta la temelia existentei regimului separatist. Este vorba despre afaceri economice dubioase, contrabanda si trafic ilegal de armament etc.

Dupa ce am discutat despre reson d’etre invocat de liderii separatisti este important sa vedem care a fost contextul politic intern si international care influenteaza solutionarea conflictului transnistrean .
Contextul Intern
Sondajele de opinie arata ca cetatenii Republicii Moldova, practic, nu sunt interesati de evolutia problemei transnistrene. De aceea, cei trei presedinti ai Republicii Moldova puteau sa-si permita sa faca in fiecare an promisiuni gen : pina la finele anului curent problema transnistrea va fi rezolvata. Partidele politice din opozitie s-au limitat intotdeauna la critica actiunilor guvernantilor, dar n-au propus vreo odata solutii originale.

Problema transnistreana este totusi una care are valenta electorala. De aceea, ea reapare in viata politica mai ales inainte de alegeri. Politicienii moldoveni sunt convinsi ca cheile solutionarii problemei se afla la Moscova. De aceea, promisiuni referitoare la solutionarea conflictului apar in platformele fortelor politice care se declara de orientare proruseasca. Acesta a fost cea mai simplista abordare a problemei si ii izbavea pe liderii moldoveni de a face si alte eforturi.

Spre exemplu, presedintele Mircea Snegur a incercat sa solutioneze problema prin contacte directe cu presedintele rus Boris Eltin. Dupa infringerea in conflictul armat in care au participat politistii moldoveni si fortele rebele separatiste sustinute de armata 14 ruseasca, presedintele Snegur a acceptat tot ce i s-a impus de catre invingatori in procesul de reglementare. Reorientarea politica pro-nationala a lui Mircea Snegur a fost determinata in mare masura de esecul sau in solutionarea conflictului. Mai mult, mass media moldoveneasca pentru asi promova candidatii in alegeri i-a atribuit lui Mircea Snegur principala vina pentru declansarea conflictului, desi, se cunostea foarte bine ca vina lui Snegur a fost doar ca s-a lasat provocat. In schimb, efectul propagandistic anti-Snegur al presei moldovenesti a fost inestimabil pentru propaganda separatista.

La rindul sau presedintele Lucinschi a lasat sa se inteleaga ca relatiile sale la Moscova pot contribui in mod cardinal la gasirea unei solutiei. El a activat energic doar primul an dupa ce a devenit clar cit de greu va fi sa faca fata promisiunilor electorale din 1996. In mai ‘97 a fost semnat renumitul memorandum referitor la edificarea de catre Republica Moldova si Transnistria a “statului comun”. Semnificatia “statului comun” este discutata deja de 5 ani. In schimb, sub paravanul negocierilor Transnistria a capatat dreptul la activitate economica externa. De fapt, Transnistria nu are nevoie de ceva mai mult.

Si actualul presedinte Vladimir Voronin este increzut ca politica sa declarata pro-ruseasca poate fi determinanta pentru solutionarea conflictului25. Ne-o dovedeste comportamentul si declaratiile sale. La fel ca si adeptii fostului presedinte Petru

Lucinschi, Vladimir Voronin si Partidul comunistilor pe care-l conduce au incercat sa dea toata vina pentru declansarea conflictului transnistrean pe ex-presedintele Mircea Snegur si pe nationalistii moldoveni/romani.

Ulterior presedintele Voronin a fost nevoit sa recunoasca ca a subestimat gravitatea conflictului si a intereselor elitelor separatiste de la Tiraspol. Este interesant sa observam cum s-au desfasurat principalele evenimente care au precedat inghetarea relatiilor dintre Chisinau si Tiraspol inainte de realegerea lui Smirnov in calitate de presedinte al Transnistriei pentru cel de al treilea mandat.

In luna decembrie 2000, in timpul alegerilor prezidentiale desfasurate in Parlamentul Republicii Moldova, liderul fractiunii comuniste de atunci si actualul presedinte al tarii, Vladimir Voronin, dupa o vizita fulger la Moscova, anunta ca detine cheia solutionarii conflictului transnistrean si ca solutionarea se va produce prin schimbarea conducerii separatiste.

Dupa alegerea lui Vladimir Voronin in calitate de presedinte al RM el a emis un decret prin care a trasat principalele obiective a caror atingere urma sa apropie solutionarea definitiva a conflictului.

La inceput, evenimentele se desfasurau vertiginos, obtinindu-se eliberarea din detentie a parlamentarului, Ilie Ilascu, judecat de catre instantele neconstitutionale ale regimului separatist. Detaliile privind eliberarea lui Ilascu, facute publice de catre fostul ministru al afacerilor externe, Nicolae Cernomaz, se rezumau la efectul unui simplu sunet de telefon de la Moscova, facut la rugamintea presedintelui Voronin. Smirnov s-a supus atunci, insa a lasat sa se inteleaga ca nu-i convine sa execute mecanic ordinele Moscovei, sugerate de catre presedintele Voronin. El a intreprins pasi concreti pentru a produce o rasturnare a situatiei in favoarea sa, blocind dialogul cu presedintele Voronin. Bararea accesului presedintelui moldovean la manastirea
„Noul „Neamt pentru dezamorsarea unui conflict generat de administratia separatista si introducerea pasapoartelor transnistrene au fost evenimente suficiente pentru ca Vladimir Voronin sa declare ca, de fapt, Smirnov este interesat in obstructionarea procesului de negocieri si ca are la dispozitie un sir de instrumente pentru a-l determina sa negocieze productiv.

Au urmat actiunile presedintiei Voronin indreptate spre convingerea alegatorilor transnistrati sa opteze in cadrul alegerilor prezidentiale pentru o alta candidatura decit cea a liderului separatist Smirnov . Dar, dupa cum era de asteptat la alegerile din 9 decembrie 2001 a invins Smirnov. El a acumulat 85 la suta din voturi. Presedintele Vladimir Voronin si alte oficialitati de la Chisinau au declarat cu citeva saptamini inainte de alegeri ca le vor considera nelegitime. Era evident ca dupa ce in anul 2000 Smirnov a initiat procedura de schimbare a constitutiei regiunii separatiste scopul lui era sa devina presedinte pe viata.

In opinia expertilor alegeri prezidentiale din regiune i-au oferit lui Smirnov o minunata posibilitate pentru a demonstra ca se bucura de suportul populatiei din regiune. In conditiile in care informatiile despre afacerile dubioase ale conducerii din regiune si ale familiei sale deveneau tot mai accesibile populatiei, unica posibilitate pentru a-si intoarce increderea era sa exploateze mentalitatea acesteia, deprinse sa asocieze situatia din regiune cu cea a unei cetati asediate de catre rauvoitorii de la
Chisinau.

Introducerea noilor stampile vamale incepind cu 1 septembrie 2001 ca urmare a aderarii Republicii Moldova la Organizatia Mondiala a Comertului, a fost calificata de administratia de la Tiraspol drept blocada economica. Ea a intreprins eforturi diplomatice menite sa alimenteze sperantele cetatenilor din Transnistria, precum ca este posibil suportul extern si ca sub conducerea sa se poate iesi eroic din blocada impusa de autoritatile de la Chisinau. Planul lui Smirnov a reusit partial. El a stiut sa sincronizeze citeva actiuni. In primul rind, au fost instigati liderii de la Comrat sa initieze un presing din interior asupra Chisinaului, amenintindu-l cu revenirea la actiuni separatiste in cazul ignorarii de catre el a revendicarilor de federalizare sau chiar de confederalizare a Moldovei. Actiunea respectiva a avut menirea sa demonstreze cetatenilor din Transnistria ca acordurile cu Moldova nu pot aduce nimic bun, perpetuind starea de conflict. In al doilea rind, Smirnov a reusit sa fie primit de catre presedintele Belarus, Alexandr Lucasenco, si de catre presedintele ucrainean, Leonid Kucima, speculind, astfel, recunoasterea de facto pe plan international de catre conducatorii statelor slave. Kucima chiar a contribuit la anihilarea preconizatelor efecte de pe urma introducerii stampilelor vamale. Presedintelui Voronin i-a reusit in schimb sa preintimpine sustinerea deschisa a lui Smirnov de catre autoritatile de la Moscova. Dimpotriva, este evident ca semnarea Tratatului de baza de catre presedintii Putin si Voronin, precum si difuzarea unor emisiuni anti-Smirnov de catre televiziunea de stat din Rusia in ajunul alegerilor, trebuiau sa demonstreze suportul influentelor cercuri politice rusesti pentru Voronin in conflictul cu Smirnov. Analistii politici rusi n-au ascuns pretul pe care-l va avea de platit Republica Moldova pentru aceasta sustinere. Este vorba despre acceptarea federalizarii RM in baza a trei subiecti egali: Moldova, Transnistria si Gagauzia si a acceptarii protectoratului din partea Rusiei.

Acum apare intrebarea: este oare pretul pe care se presupune ca e gata sa-l plateasca Chisinaul unul adecvat beneficiilor la care se asteapta? Dupa victoria lui Smirnov in alegeri acesta continua sa invoce imposibilitatea hotaririi sortii asa numitului popor transnistrean din care fac parte si cei peste 60.000 de cetateni ai Rusiei fara a lua in consideratie opinia acestuia. Strategia lui Voronin de a face o delimitare intre Smirnov si cetatenii din regiune nu pare sa aiba sens dupa ce peste
80% l-au votat pe liderul separatist. Cu o saptamina inainte de desfasurarea alegerilor, ambasadorul rus la Chisinau a lasat sa se inteleaga ca nu exista dubii in privinta cistigarii alegerilor de catre Smirnov si a reiterat, de fapt, spusele presedintelui Putin care declarase ca solutia pentru acest conflict poate fi gasita doar in formatul negocierilor celor 5 parti – Chisiunau, Tiraspol, Moscova, Kiev si OSCE.

Totusi, procesul de negocieri se afla intr-o stare indecisa. Presedintele Voronin a renuntat la un sir de propuneri de a continua dialogul, motivind acest lucru prin dorinta de a evita “dialogul de dragul dialogului” in urma caruia nu se rezolva nimic. Daca inainte de a deveni presedinte si imediat dupa ce a fost ales in functie, Vladimir Voronin, pleda impotriva internationalizarii conflictului transnistrean (au fost anulate intrunirile programate la Bratislava pentru inceputul anului 2001, precum si propunerile de a incepe procesul de negocieri de la “zero”), apoi peste jumatate de an presedintele si-a schimbat radical parerea. El a procedat corect atunci cind s-a hotarit sa faca ordine in politica de export a statului, distrugind mitul despre independenta Transnistriei odata cu retragerea vechilor stampile vamale. Al doilea efect pozitiv al activitatii presedintelui Voronin este ca el impinge liderii de la Tiraspol sa scoata ei insisi problema solutionarii conflictului din cadrul intern in cel international, apelind la serviciile Rusiei si Ucrainei, OSCE. In aceasta situatie el ar avea temeiul de a invita si alti mediatori. A devenit clar ca problema transnistreana este multidimensionala. Politica presedintelui Vladimir Voronin a scos in evidenta, de asemenea, ca regimul separatist n-ar fi putut exista fara un suport din partea unor elite politice si economice de la Chisinau.

Contextul Extern
Mediatorii si principalii garanti ai procesului de negocieri dintre Republica Moldova si Transnistria sunt Rusia si Ucraina, reprezentantii carora au aplicat semnaturile pe memorandumul din 8 mai 1997. Administratiile ambelor tari afirma ca sustin suveranitatea si integritatea teritoriala a RM, insa in parlamentele ambelor tari exista puternice forte care au sustinut regimul separatist de la Tiraspol in mod fatis26. Numeroasele decizii ale Dumei de Stat a Rusiei sunt o dovada in acest sens. Separarea democratica a puterilor in tarile garante serveste drept minunat prilej pentru administratiile acestor tari sa afirme una si sa faca cu totul alta. Sigur, administratiile acestor tari nu vor merge la un conflict cu bransele legislative de dragul reglementarii problemelor teritoriale a RM. Mai mult, opinia publica din tarile garante simpatizeaza regimul separatist, din simplul motiv ca in perioada de tranzitie comunistii internationalisti sustinuti masiv in aceste tari au devenit patrioti nationalisti. In plus, trebuie sa se ia in calcul ca liderii tarilor garante nu vor supune riscului propriile raitinguri politice de dragul RM. Aceste lucruri pot arata ca principalii garanti si mediatori nu pot fi in principiu impartiali, mai ales ca liderii separatisti invoca in permanenta argumentul ca Transnistria ar fi “pamint rusesc sau slav” in dependenta din partea cui asteapta suport (Rusia sau Ucraina). Cum poate spera Moldova ca conflictul poate fi solutionat echitabil fara internationalizarea lui ramine de vazut. In plus, principalii mediatori si garanti ai solutionarii conflictului nu ascund ca au interese in zona respectiva si ca reglementarea conflictului o vad prin prisma acestor interese, lucru care favorizeaza regimul separatist.

Pentru Ucraina implicarea in solutionarea conflictului transnistrean este o posibilitate pentru a se afirma ca putere regionala care este luata in calcul atunci cind se hotarasc probleme de importanta majora. Totusi, Ucraina a avut un comportament foarte duplicitar, fapt care l-a facut pe presedintele Voronin sa anunte public ca va cere suportul comunitatii internationale pentru a exercita presiuni politice asupra conducerii Ucrainei care favorizeaza exportul de contrabanda din regiunea separatista.

Pentru cercurile nationaliste din Rusia impunerea viziunii lor si promovarea propriilor interese in rezolvarea conflictului este importanta fiindca Republica Moldova ramine unica tara din lume asupra careia Rusia a putut repurta victorii militare si diplomatice in ultimii ani dupa implicarea in razboiul din Afganistan 1979. Nici chiar razboiul cecen n-a putut fi cistigat in cele doua campanii din 1994 si 1999. Nu este exclus ca posibilitatea de a obtine victorii asupra Republicii Moldova este pentru aceste forte unica posibilitate de mingiere a orgoliilor27.

Cit priveste OSCE, reprezentantii acestei organizatii au pastrat neutralitatea pe parcursul ultimilor 9 ani, avind misiunea sa sustina procesul de negocieri.

S-a aratat ca dupa blocarea procesului de negocieri in august 2001, conducerea Republicii Moldova a schimbat in mod cardinal abordarea problemei solutionarii conflictului. Presedintele tarii, Vladimir Voronin, a declarat ca nu mai poate participa la negocieri de dragul negocierilor si ca acestea trebuie sa fie purtate de experti care urmeaza sa identifice problemele ce statu in calea elaborarii proiectului statutului Transnistriei in cadrul republicii Moldova. Din acest punct de vedere procesul de solutionare a conflictului ar trebui sa treaca prin citeva faze:
1) relansarea procesului de negocieri,
2) ajungerea la un numitor comun a conducerii de la Chisinau si a administratiei de la Tiraspol in ceea ce priveste semnificatia notiunii de “stat comun” fixata in memorandumul din 1997, sau gasirea unei altei formule. Probabil, la aceasta etapa ar trebuie sa fie discutate in paralel si problemele economice. Este evident ca liderii separatisti vor pretinde ca deblocarea relatiilor economice este cea mai buna dovada a intentiilor Chisinaului. Insa experienta celor 9 ani de dialog steril a demonstrat ca odata cu deblocarea relatiilor economice procesul politic intra in impas. De aceea, daca Chisinau va merge pe aceasta cale, atunci cel putin in documentele pe care le va semna ar trebui sa fie stipulate “termenele de prescriptie” pentru procesul politic. Daca in termenele prevazute procesul politic nu va demara, atunci deblocarea negocierilor ulterioare ar trebui sa inceapa cu stabilirea statutului juridic, iar apoi cu deblocarea economica.
3) negocierile propriu zise referitoare la structura institutiilor pretinsului stat comun. Se cunoaste ca liderii separatisti vad statul comun ca o entitate similara cu cea ce s-a nascut in procesul de negocieri de la Daton pentru Bosnia-Herzegovina. Sn ultima vreme este invocat exemplul relatiilor dintre Serbia si Muntenegru iun cadrul Iugoslaviei.

Dar cum li-ar conveni de fapt liderilor de la Tiraspol sa fie solutionat conflictul? Nu este un secret ca pentru actualii lideri de la Tiraspol statalitatea acestei regiuni este necesara pentru supravietuirea lor politica. Chiar daca acestia pretind ca regiunea are Constitutie experienta a demonstrat ca pentru elitele de acolo nu prezinta vreo problema de a introduce modificarile necesare pentru a-si prelungi aflarea la putere. De aceea, liderii respectivi, care practic nu s-au schimbat in ultimii 12 ani, au fost consecventi de la bun inceput in promovarea propriile interese. Dupa 1992 au existat 2 principii de baza pentru negocierile cu autoritatile moldovenesti:
1) partile aflate in conflict trebuie sa reiasa din situatia creata deja, adica Chisinaul trebuie sa ea in calcul ca Transnistria s-a afirmat de facto ca stat, chiar daca acesta nu este recunoscut de jure.
2) partile negociatoare sunt egale.

In ultimii zece ani Tiraspolul a acceptat sa negocieze cu Chisinaul de pe aceste pozitii , acceptind drept un posibil compromis doar posibilitatea formarii unei confederatii in baza unui acord bilateral intre parti cu oferirea de garantii de securitate.
Poate oare exista un compromis?
Pana in prezent o solutie de compromis a fost propusa doar in raportul OSCE pentru regiunea transnistreana in care competentele Chisinaului si Tiraspuluilui au fost foarte minutios separate. Autoritatile separatiste au respins acel proiect. Liderii separatisti au continuat sa insiste asupra edificarii propriului stat. In acest sens ei au organizat la 24 decembrie 1995 un plebiscit in cadrul caruia au adoptat Constitutia Transnistriei pe care au modificat-o la 30 iunie 2000. Ei pretind ca acest document a fost adoptat in conformitate cu Declaratia cu privire la principiile dreptului international din 24.12.1970 si Conventia de la Haaga cu privire la solutionarea pasnica a conflictelor din 5.10.1907. Fostul reprezentant al Rusiei, desemnat de catre presedintele, Vladimir Putin, pentru a reprezenta Rusia in procesul de negocieri, Evghenii Primacov, autorul notiunii de stat comun, a propus idea solutiei de compromis – federalizarea/confederalizarea Republicii Moldova. Formula lui Primacov se reducea la expresia – nici Transnistria independenta, nici Moldova unitara. Judecind dupa textul decretului din mai 2001 a presedintelui Voronin prin care acesta a facut solutionarea problemei transnistrene o prioritate a politicii sale, in care se vorbeste de caracterul independent si suveran al statului moldovenesc si nu se pomeneste caracterul unitar, precum si afirmatia presedintelui cu ocazia zilei independentei Republicii Moldova, la 27 august 2001, ca problema va fi solutionat intr-un fel sau altul 28, varianta federalizarii poate fi privita ca o solutie de compromis. Insa noul coordonator pentru reglementare conflictului din partea Rusiei, Veaceslav Trubnicov, care l-a inlocuit pe Primacov afirma ca presedintele Putuin a ramas nesatisfacut de lucrul comisiei lui Primacov si aceasta a fost dizolvata. De asemenea, de lucrul comisiei lui Primacov s-au aratat foarte nemultumiti si liderii separatisti de la Tiraspol. Veaceslav Trubnicov insista ca partea rusa vede solutionarea conflictului prin recunoasterea egalitatii partilor si reiesirea din situatia creatia deja, adica din existenta de facto a Trasnsnistriei, exact ceea ce doresc liderii separatisti.

Pentru autoritatile de la Chisinau o solutionarea a conflictului in baza principiilor propuse de separatisti si sustinute de Rusia ar insemna mai mult decit recunoasterea independentei Transnistriei. O astfel de solutionare ar insemna recunoasterea independentei Transnistrie si asigurarea, de fapt, a dreptului acesteia de a se amesteca in treburile interne ale Moldovei, ceea ce li-ar conveni actualilor lideri separatisti in calitatea lor declarata de reprezentanti ai intereselor Rusiei in regiunea Balcanilor. Luind in consideratie forta militara si economica a Transnistriei, precum si regimul autoritar instaurat acolo, iar in plus parteneriatul strategic stabilit cu Comratul, devine clar ca o astfel de solutionare ar putea deveni un izvor de instabilitate. Daca am admite ca Chisinaul accepta aceasta varianta atunci o noua reforma constitutionala ar fi iminenta. Primul lucru pe care ar trebui sa fie luat in calcul este cel referitor la structura organelor de ocrotire a normelor de drept, mai ales a celor de justitie in perioada de tranzitie, cind va trebui sa fi determinata arhitectura noilor institutii ale statului comun.

f) Recidivele conflictului gagauz

La inceputul anului 2002 situatia politica s-a agravat si in autonomia gagauza. Comportamentul liderilor autonomiei gagauze a capatat un caracter mai provocator dupa inrautatirea relatiilor dintre Cisinau si Tiraspol in 2001. Au existat cel putine 2 motive pentru acesta. In primul rind au existat toate semnele ca liderii gagauzi au fost

instigati de catre separatistii de la Tiraspol pentru a se comporta astfel, acest lucru este confirmat de reprezentantii institutiilor oficiale ale statului29. Ca lucrurile stau anume asa ne-o demonstreaza actiunea deputatilor din majoritatea parlamentara care au vizitat localitatile gagauze in toamna anului 2001. Reactiile oficialilor gagauzi au fost pe de a dreptul uluitoare. Declaratiile lor precum ca nu vor mai permite deputatilor de la Chisinau sa vina fara permisiunea autoritatilor gagauze in regiune sunt practic incalificabile. Membrii Parlamentului Republicii Moldova sunt deputati ai intregului popor si nu este clar ce fel de permisiune si cui ar trebuie ei sa ceara?

In al doilea rind, autoritatile de la Chisinau au avut inteligenta sa reactioneze calm sau sa nu reactioneze deloc la unele actiuni ostentativ provocatoare privind:
1) revenirea la declaratia de independenta din 19 august 199030.
2) stoparea actiunii legislatiei nationale pe teritoriul autonomiei;
3) hotarirea Adunarii Populare gagauze de a ignora sarbatorirea sarbatorii nationale a
Republicii Moldova “Limba noastra”;
4) sarbatorirea in mod ostentativ a aniversarii proclamarii independentei gagauze la
19 august;
5) ignorarea la fel de ostentativa de a sarbatori aniversarea oferirii statutului oficial autonomiei gagauze la 24 decembrie 1994.

Motivul invocat al radicalizarii atitudinilor liderilor gagauzi in relatiile cu Chisinaul a fost ca autoritatile centrale nu si-au onorat obligatiunile fata de autonomia gagauza dupa adoptarea legii respective in 1994. Pentru experti a fost o mare curiozitate sa afle ca exista pretentii ca o lege organica sa aiba suprematie asupra Constitutiei, dar aceste pretentii sunt justificate de liderii gagauzi prin faptul ca statutul regiunii a fost negociat intr-un anumit context politic care presupunea suprematia “politicului” asupra “legalului”. Adica, acceptind statutul de autonomie ei au dat crezare autoritatilor de la Chisinau care nu li-au indreptatit asteptarile si de aceea isi rezerva dreptul de a inainta revendicari pina la detasarea de RM. Acest gen de argumentare poate fi auzit la conferintele la care participa liderii gagauzi si el nu are nevoie de comentarii.

Ar trebui sa li se dea partial dreptate liderilor gagauzi. Autoritatile de la Chisinau s-au angajat benevol in jocuri politice cu autoritatile de la Comrat. In februarie 2001 membrii Adunarii Populare a Gagauz Yeri au semnat impreuna cu candidatii comunisti pentru alegerea Parlamentului un acord privind sustinerea programului Partidului Comunistilor in schimbul suportului cerintelor liderilor gagauzi privind modificarea legislatiei Republicii Moldova. Este o practica incalificabila, dar liderii gagauzi au invocat faptul ca ei si-au onorat obligatiunile si cer ca deputatii comunisti sa-si plateasca politele.

De fapt, deputatii comunisti ar putea cu acelasi succes sa le demonstreze liderilor gagauzi ca acestia nu si-au onorat obligatiunile si ca nu au nici un fel de obligatii fata de ei. Comunistii moldoveni aveu si fara acorduri un electorat stabil in regiunea gagauza si nu avea nici un sens incheierea unui acord pentru a-si imbunatati performantele. Or, in cadrul alegerilor din 25 februarie 2001 acordul nu li-a ajutat la nimic. La alegerile din 1998, cind n-a existat nici un acord cu liderii gagauzi, Partidul comunistilor a acumulat 47.444 de voturi in regiunea gagauza, pe cind in 2001, dupa semnarea acordului cu liderii gagauzi, partidul de guvernamint a acumulat doar
43.770 de voturi. Si aceste rezultate s-au realizat pe fundalul unei participari a alegatorilor gagauzi cu 10% sub media pe tara. Astfel, pentru a fi corecti liderii gagauzi n-ar trebui sa lege obtinerea majoritatii absolute de catre comunisti cu suportul lor, mai cu seama ca Partidul comunistilor a promovat in Parlament 6 deputati de origine gaguza, ceea ce depaseste 1,5 ori ponderea etnica a cetatenilor gagauzi. Comunistii ar fi obtinut chiar si majoritatea constitutionala fara voturile cetatenilor gagauzi. Mentionarea acestor lucruri ar fi putut fi omisa daca liderii gagauzi nu l-ar fi invocat in adresarea lor catre Presedintele si Parlamentul Republicii Moldova din 31 iulie 200131. Exemplele de mai sus sunt mai degraba simple exercitii menite sa demonstreze nivelul si fundalul pe care se construiesc relatiilor dintre Chisinau si Comrat. Este curios si semnificativ ca liderii gagauzi care pe parcursul intregului an si-au afisat parteneriatul strategic cu separatistii de la Tiraspol, intr-un moment de criza s-au adresat dupa ajutor Consiliului Europei, invocind necesitatea respectarii cu strictete a normelor democratice si Constitutiei Republicii Moldova. Ajutorul Consiliului Europei a fost prompt si eficient.

Criza gagauza de la inceputul anului 2002 scoate in evidenta necesitatea de a inteleage la ce serveste o autonomie? Gagauzii au obtinut statutul de autonomie bazindu-se pe criteriul etnic. S-ar parea ca acesta ar trebui sa satisfaca in mod plenar aspiratiile de renastere spirituala. Este adevarat ca pentru realizarea drepturilor la autonomie este necesara existenta unui potential economic si in aceasta directie ar trebui sa sie concentrate eforturile. Nu este vina populatiei din regiune ca potentialul economic a fost concentrat in alte regiuni ale tarii. Ar fi corect ca regiunea gagauza sa beneficieze de pe urma aplicarii corecte a principiului subsidiaritatii. Dar acest lucru trebuie sa se faca in baza unor reguli general recunoscute si acceptabile. Or, liderii gagauzi pretind la exclusivism, la un statut privilegiat. Se pare ca pentru ei este absolut necesar ca sa se deosebeasca cu orice pret de alte regiuni ale tarii care activeaza in baza principiilor autonomiei locale. In acest sens sunt curioase intrebarile pe care le ridica liderii gagauzi atunci cind se vorbeste despre relatiile economice si financiare cu centrul -; si atunci cu ce ne deosebim noi de un judet ordinar? Deosebirile exista. In primul rind autonomia gagauza este creata pe principii etnice. In al doilea rind, potentialul economic al regiunii gagauze nu este mai dezvoltat decit cel al altor regiuni, cu exceptia judetului Taraclia. Atunci, de unde pretentii pentru un tratament privilegiat?

Evolutiile din ultima vreme scot in evidenta ca problemele etnice pot fi reanimate din nou pentru a fi folosite in scopuri politice. Din acest punct de vedere este necesar ca experienta ultimilor 10 ani de solutionare a conflictelor sa fie luata in consideratie si ca aceasta experienta ar putea fi rezumata in felul urmator:
1) Timp de 10 ani cit conflictul a fost mediat de catre Federatia Rusa nu s-a putut asigura solutionarea lui, dimpotriva forte politice serioase din aceasta tara au acordat sprijin separatismului transnistrean;
2) Principalii mediatori Federatia Rusa si Ucraina s-au aratat a fi partinitori;
3) E nevoie de a internationaliza si in continuare procesul de solutionare a conflictului. S-a facut observata eficienta apelarii catre SUA si UE in situatii cind

Ucraina a incercat sa sprijine Transnistria prin permisiunea efectuarii procedurilor vamale in baza stampilelor anulate de catre Republica Moldova in august 2001;
4) Inaite de a accepta o solutie sau alta este nevoie de a aplica doar acele practici care si-au aratat utilitatea in conditii similare cu cele cu care se confrunta Republica Moldova;
5) Abordarea solutionarii conflictelor cu caracter politic sau etnic ar trebui sa se faca
in contextul proceselor ce se desfasoara in spatiul european.

Reclame